Pe scaun de ghiaţă stat-am zile
şi au trecut clipele în neştire,
dar n-am băgat de seamă.
Prea bine-a fost să simt răcoare,
să văd naivele raze de soare
şi să ating cu degetele uscăţive
gheaţa ce se topea uşor sub mine.
Şi până-n seară, gheaţa s-a sfârşit,
şi mi-am simţit obrazul umezit.
Şi-un fir de apă, albă şi sărată,
se prelingea din cei doi ochi închişi,
Iar stele de pe bolta înalta
Mă privegheau de sus, de după-acoperiş.
Iar apa de pe-o-obraji şi cea de lângă mine
a dispărut, nici nu ştiu când,
Lăsându-mă uscată şi făr de cuvinte
Cu doar un sunet prea difuz în gând.
Şi-am înţeles că trebuie să ies afară;
şi am ieşit, mai mult involuntar,
iar bolta când văzuta-om plină de stele
M-am luminat şi-n gând, şi-n suflet
Iar.

Babele-şi scutură cojoacele.
Ninge. Este frig.
În tihna dimineatii,
obrajii-au devenit trasee
pentru veşnica lumină-a vieţii.
Două universuri verzi-albăstrui 
împrăştie cladura infinită-a vidului.
Lacrimi sărate se preling 
din colţurile uşor lăsate.
Se opresc pe gât şi pe bărbie.
Provoacă stări: de obicei, melancolie;
Dar se usucă. Seci, uscate şi sărate
eliberează ceea ce nu poate fi articulat.
Se transformăn-n gesturi
deghizate.

Ceaţă groasă şi lăptoasă,
dimineaţa pe răcoare,
Roua, lacrimă divină,
a căzut pe a mea floare.
Şi s-a scurs sub raza caldă,
umezind uşor pământul,
a pătruns în huma neagră şi s-a potolit şi vântul;
iar un vuiet melancolic,
presărat cu note dulci,
ajuns-a la-a-mea ureche
ţi-am şoptit
"Să nu te duci!";
Dar te-ai dus cu briza rece 
şi ai luat ceaţa cu tine.
Mulţumesc suflet de gheaţă 
pentru-astă călătorie.

Cerul începe să ia foc 
şi vântul a-ncetat;
Cu firele de păr mă joc 
şi-afară s-a-nnoptat.
Aştept să iasă stelele,
acum prind viaţă visele
şi îmi deschid aripile;
totul s-a schimbat.

O treaptă am urcat
Şi gata!
Să mai respir, nu am putut.
Am strâns din dinţi,
Am deschis ochii,
Am văzut scara
Şi-am putut!

E linişte la mine-n casă
Şi timpul trece, e firesc.
Bate briza de primăvară
Şi totul e mai omenesc.
Aud vibraţiile mării,
S-ascund în micul meu timpan,
Dar vreau să vină iute vara
Ca să le-aud chiar de pe mal.

Vânt rece, ca de făurar,
Trece prin părul meu, fugar.
Îmi saltă trei şuviţe-n cer,
Apoi le lasă,
Cad, dar sper.
Şi sper să iasă soarele
Să-mi mângâie şuviţele.
Să le răsfeţe cu blândeţe,
Să vindece a lor tristeţe.

Sub clar de lună ochii ei
Lucesc ca diamantul
Şi scapără scântei verzui
Ce răscolesc neantul.
Ea caută cu ochii mari
Şi grei de plumbul nopţii
Fantasme din trecutul mort,
Lăsate-n voia sorţii.
Fantasmele se sting uşor
Sub razele de lună
Şi se topeşte-n largul marii un negru val de spumă./(Şi se topesc în largul marii norii de furtună.)

Fost-am pradă somnului hain.
Sunt trează. Îmi revin.
Somn greu ce mă cuprinsese,
Mă înghiţea şi mă durea.
Şi-am plâns,
Şi nu m-a auzit,
Şi am ţipat, şi s-a oprit.
S-a oprit timpul în loc,
Loc de veci răpus de foc.
A ars visul meu coşmar
Primit-am linişte-n dar.

Valurile

În miezul nopţii-i sufocat
De sângele ce-a destrămat
Tăcerea.
Făcuse rău, primise bine,
Smulsese lacrimi şi suspine
Ce au rămas ca o părere
De rău în ochii ei.
Ochi mari şi verzi
Spălaţi cu lacrimi
Privit-au cerul într-o noapte
Şi au iertat durerea toată,
Şi marea s-a-mblânzit deodată,
Iar din larg valurile zbuciumate
Au mângâiat nisipul de pe coaste
În miezul nopţii.