Pe scaun de ghiaţă stat-am zile
şi au trecut clipele în neştire,
dar n-am băgat de seamă.
Prea bine-a fost să simt răcoare,
să văd naivele raze de soare
şi să ating cu degetele uscăţive
gheaţa ce se topea uşor sub mine.
Şi până-n seară, gheaţa s-a sfârşit,
şi mi-am simţit obrazul umezit.
Şi-un fir de apă, albă şi sărată,
se prelingea din cei doi ochi închişi,
Iar stele de pe bolta înalta
Mă privegheau de sus, de după-acoperiş.
Iar apa de pe-o-obraji şi cea de lângă mine
a dispărut, nici nu ştiu când,
Lăsându-mă uscată şi făr de cuvinte
Cu doar un sunet prea difuz în gând.
Şi-am înţeles că trebuie să ies afară;
şi am ieşit, mai mult involuntar,
iar bolta când văzuta-om plină de stele
M-am luminat şi-n gând, şi-n suflet
Iar.