Pe scaun de ghiaţă stat-am zile
şi au trecut clipele în neştire,
dar n-am băgat de seamă.
Prea bine-a fost să simt răcoare,
să văd naivele raze de soare
şi să ating cu degetele uscăţive
gheaţa ce se topea uşor sub mine.
Şi până-n seară, gheaţa s-a sfârşit,
şi mi-am simţit obrazul umezit.
Şi-un fir de apă, albă şi sărată,
se prelingea din cei doi ochi închişi,
Iar stele de pe bolta înalta
Mă privegheau de sus, de după-acoperiş.
Iar apa de pe-o-obraji şi cea de lângă mine
a dispărut, nici nu ştiu când,
Lăsându-mă uscată şi făr de cuvinte
Cu doar un sunet prea difuz în gând.
Şi-am înţeles că trebuie să ies afară;
şi am ieşit, mai mult involuntar,
iar bolta când văzuta-om plină de stele
M-am luminat şi-n gând, şi-n suflet
Iar.

Babele-şi scutură cojoacele.
Ninge. Este frig.
În tihna dimineatii,
obrajii-au devenit trasee
pentru veşnica lumină-a vieţii.
Două universuri verzi-albăstrui 
împrăştie cladura infinită-a vidului.
Lacrimi sărate se preling 
din colţurile uşor lăsate.
Se opresc pe gât şi pe bărbie.
Provoacă stări: de obicei, melancolie;
Dar se usucă. Seci, uscate şi sărate
eliberează ceea ce nu poate fi articulat.
Se transformăn-n gesturi
deghizate.

Ceaţă groasă şi lăptoasă,
dimineaţa pe răcoare,
Roua, lacrimă divină,
a căzut pe a mea floare.
Şi s-a scurs sub raza caldă,
umezind uşor pământul,
a pătruns în huma neagră şi s-a potolit şi vântul;
iar un vuiet melancolic,
presărat cu note dulci,
ajuns-a la-a-mea ureche
ţi-am şoptit
"Să nu te duci!";
Dar te-ai dus cu briza rece 
şi ai luat ceaţa cu tine.
Mulţumesc suflet de gheaţă 
pentru-astă călătorie.

Cerul începe să ia foc 
şi vântul a-ncetat;
Cu firele de păr mă joc 
şi-afară s-a-nnoptat.
Aştept să iasă stelele,
acum prind viaţă visele
şi îmi deschid aripile;
totul s-a schimbat.