Meditaţie. "Toţi oamenii sunt muritori", de Simone de Beauvoir

Simone de Beauvoir (1908 - 1986) a fost o eseistă, scriitoare şi în acelaşi timp o figură de marcă  a feminismului în Franţa, militantă a mişcării intelectuale contestate de după război. Citate: “Femeie nu te naşti, ci devii.”, “Pentru a lasă o urmă pe lume, trebuie să fii solitar.”, “Trebuie să privim viaţa ca pe o partidă pe care o putem pierde sau câştiga.”

           Voi realiza o prezentare a cărţii “Toţi oamenii sunt muritori”, o meditaţie profundă în care Simone de Beauvoir îşi ia toate libertăţile pentru a scrie despre putere, dragoste, istorie şi nemurire.
Cartea începe cu prologul în care este prezentată Régine, o tânără şi ambiţioasă actriţa, dornică să cucerească Parisul. Aceasta este capabilă de orice pentru a ajunge în centrul atenţiei şi niciodată nu se mulţumeşte cu nimic din ceea ce are "–Bărbatul nici nu clipise. Părea că niciodată nu vede nimic şi nu aude nimic. 
-Îl inviziez. Nu ştie că mai există şi alţi oameni. Se mulţumeşte cu bucata asta pătrată de cer deasupra capului. Eu aş vrea că fiecare lucru să-mi aparţină de parcă n-aş iubi nimic  pe lume în afara acelui lucru; dar le vreau pe toate; şi am mâinile goale. Îl invidiez.”
Acţiunea continuă cu întâlnirea Réginei cu Raimundo Fosca, un bărbat straniu care pretinde că a dormit 60 de ani. Toţi îl consideră pe Fosca nebun, deşi a stat la ospiciu, acesta e nemuritor. Bărbatul îi demonstrează că este nemuritor injunghiindu-se în gât. Rana îi se reface la scurt timp. 
Actriţa renunţă la carieră şi la prieteni de dragul lui, dar într-o zi nemuritorul o abandonează. Regine îl regăseşte, iar el îi spune povestea vieţii lui pentru a o convinge să îl lase. 
      Raimundo Fosca s-a născut la 17 mai 1279 într-un palat din oraşul Carmona. Prima sa soţie este Catarina. Un cerşetor din oraş, pe nume Bartolomeo, îi dă leacul nemuririi. Înainte de a bea, Fosca îl întreabă pe cerşetor de ce nu l-a băut el până acum, iar Bartolomeo îi spune că: “Mă tem de moarte, dar o viaţă veşnică e prea lungă!”. Cea de-a două soţie a lui Fosca este Laura,  pe care nu o iubeşte, dar alături de care are un băiat, Antonio. Băiatul moare după cucerirea Rivellei, iar Fosca se îndrăgosteşte nebuneşte de iubita fiului său, Beatrice. Femeia nu îi răspunde cu aceleaşi sentimente, iar bărbatul o intraba de ce nu îl iubeşte. Replica fetei este una dintre secvenţele cu o încărcătură emoţională foarte mare, secvenţă care, de altfel, m-a impresionat cel mai mult “Trupul tău îmi inspiră teamă. Faci parte din altă specie. Nu pot îndură ideea să fiu mângâiată de mâini care nu vor putrezi niciodată. Mi se face ruşine.”
În final, Fosca o părăseşte la bătrâneţe deoarece i se pare că Italia este prea mică pentru el. 
În partea a II-a, Fosca are grijă de Carol, nepotul regelui Ferdinand. Nu se mai îndrăgosteşte de nimeni, dar este prezentată durerea lui Fosca de a fi nemuritor “Am intrat în catedrală şi am privit lespezile sub care zăceau principii Carmonei: sub boltă glasul protului murmurase: <<Odihnească-se în pace!>>. Se odihneau în pace. Şi eu eram mort, dar mă aflăm tot aici, martor al absenţei mele. M-am gândit: <<Niciodată nu voi avea parte de odihnă.>>”
În partea a III-a, Fosca se întâlneşte cu un bărbat rătăcit şi rămâne alături de el. Este prezentată bucuria lui Fosca de a fii înţeles, a fii tratat la fel că un om obişnuit “Îşi aşeză mâna pe umărul meu. 
- La ce te gândeşti? Mă întrebă cu duioşie.
Vreme de trei secole, niciun om nu-mi pusese vreodată mâna pe umăr, de la moartea Catarinei nimeni nu mă întrebase: "-La ce te gândeşti?
 El îmi vorbea că şi când aş fi fost semenul lui; şi pentru asta îmi era atât de drag.”
Acţiunea părţii a IV-a se desfăşoară la Paris, unde bărbatul este chimist. Se poate remarca neîncrederea unora că este nemuritor: “-Mi-e sete. Dă-mi să beau! [...] Am luat paharul pe care mi-l întinse Bompart şi l-am sorbit dintr-o înghiţitură; l-am pus pe masă, făcând o strâmbătură, şi am spus:
- Înţeleg gustul tău pentru metoda experimentală. De bună seamă, dacă un om mi-ar afirma că este nemuritor, aş încerca să aflu singur adevărul. Dar, te rog, înceteză să-mi mai strici vinul cu arsenic.
- Adevărul este că ar fi trebuit să muriţi de o sută de ori, spuse. ”
Marriane de Sinclair este următoarea femeie de care se îndrăgosteşte bărbatul. Fosca îl plăteşte pe Bompart, fostul slujnic, pentru a nu-i spune Marrianei că este nemuritor. Până la urmă, aceasta află. Marriane îi explică ce reprezintă dragostea pentru el: “- Ce înseamnă dragostea ta, spuse. Când două fiinţe muritoare se iubesc, sunt strunjiţi trup şi suflet de dragostea lor, ea este însăşi substanţa lor. Pentru tine este … este un accident.”. Deasemenea, aceasta îşi exprimă regretul de a fi iubită de un nemuritor: “- Vei trăi în inima mea mai mult decât ai fi trăit într-o inimă muritoare, am spus.
-Nu, spuse ea cu asprime. Dacă erai muritor, aş fi trăit în tine până la sfârşitul lumii, căci moartea ta ar fi fost pentru mine sfârşitul lumii. Pe când aşa, am să mor într-o lume care nu se va sfârşi niciodată.
N-am răspuns. N-aveam ce răspunde. ”
În partea a V-a începe să le vină în ajutor oamenilor. Deja faptul că este nemuritor îl face să se simtă tot mai rău: “Închideam ochii, dar nu mai puteam evada nici măcar în vis; ceţurile, fantomele, aventurile, metamorfozele aveau tot acest gust stătut: gustul salivei mele, gustul gândurilor mele.”
În finalul romanului, Fosca se autocaracterizează: “…În ochii mei nu existau niciodată lacrimi, nici flăcări în inima mea. Un om de nicăieri, fără trecut, fără viitor, fără prezent. Nu voiam nimic, nu eram nimeni… . Un străin, un mort. Ei erau oameni, trăiau. Eu nu eram de-al lor.”
În prolog, bărbatul formulează o concluzie asupra vieţii de nemuritor: “Visez că nu mai există oameni, spuse el. Toţi au murit. Pământul este alb. Luna mai există  încă pe cer şi luminează un pământ alb de tot. Sunt singur cu şoarecele. […] Şoricelul blestemat. Niciun om nu va mai exista şi el va continua să se învârtească în vecii vecilor. Eu l-am osândit. E cea mai mare crimă a mea.” (Şoricelul despre care vorbeşte Fosca este şoricelul băiatului lui, pe care a testat leacul nemuririi  înainte de-al bea el.)
Faptul că Fosca rămâne singur cu şoarecele îi definitivează condiţia de nemuritor, care este una deplorabilă, demnă de milă, identică cu cea a şoarecelui, alături de care îşi va duce în continuare existenţa.
Bărbatul îşi doreşte să iubească, dar nu mai este capabil. Prin iubire se trece într-o altă dimensiune, se creează un nou univers în care individul evadează, însă Fosca este osândit să trăiască veşnic în acelaşi plan.
     Romanul “Toţi oamenii sunt muritori” aduce în faţă două viziuni total diferite: cea a unui bărbat pe care nemurirea îl face greu de impresionat şi zbaterea unei actriţe muritoare, pentru care fiecare gest e plin de semnificaţii majore. 

Vă recomand  să citiţi acest roman, deoarece cred că fiecare s-a gândit măcar odată ce ar face sau cum ar arată viata dacă ar fii nemuritor. 
                  (Citate extrase din cartea “Toţi oamenii sunt muritori”, de Simone de Beauvoir, editura Univers, 2008)