Ion, despre viaţa ţăranului român

     

Liviu Rebreanu este eu geniu şi dovedeşte asta şi prin acest roman, o capodoperă.

       Cartea este împărţită în două părţi: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Personajul principal este Ion, personaj eponim, un ţăran avar şi dornic să deţină cât mai mult pământ. Pentru că părinţii lui sunt cam săraci şi el esre înspăimântat de gândul că după moartea celor doi bătrâni va rămâne doar cu câteva petice de pământ, se însoară cu fata lui Vasile Baciu, Ana, pe care nu o iubeşte şi pe care o găseşte că fiind prea urâtă, dar care are o zestre considerabilă. Ca să fie sigur că tatăl i-o va da, Ion o lasă însărcinată, astfel, Vasile este silit să accepte căsătoria. Ana îl iubeşte necondiţionat pe Ion, de aceea este în culmea fericirii când se mărită cu el. Cu toate că Ana fusese persecutată şi bătută mai mereu când tatăl ei se îmbata, nici după căsătorie nu scapă, doar că acum cel care o supune la aceste chinuri este chiar Ion. Bărbatul îşi reaminteşte de Florica, femeia pe care o iubea şi pe care o voia cu adevărat de nevastă. Nici măcar naşterea propriului fiu, Petrişor, nu îi schimbă atitudinea lui Ion. Ana este ca şi o slugă în casa Glanetaşului, dar observă atitudinea lui Ion faţă de Florica şi de aceea se închide în ea, muncind fără a mai simţi efortul, iar faptul că Ion nu o iubeşte nu o mai afectează. Devine indiferentă. Savista-oloaga o avertizează în lagătură cu Ion, Florica şi soţul acesteaia, George, fostul pretendent al Anei. Mintea femeii se întunecă. Amintindu-şi de Avrun pe care l-a văzut spânzurat şi pe Dumintru care a murit în ochii ei, şi de asemenea observând o linişte stranie pe chipul celor doi morţi, linişte la care râvnea de un timp, se hotărăşte să se spânzure. La scurt timp după ea moare şi băieţelul, Petrişor. Moartea celor doi nu îl afectează pe Ion, doar că îl face să se gândească ca nu cumva acum pământurile să ajungă din nou la socrul său. După o înţelegere între cei doi, făurită de preotul Belciug, pământurile sunt trecute pe numele bisericii. La final, Ion este omorât cu sapa de către George Bulbuc, deoarece îl prinde într-o seară intrând în curtea lui – bănuind că vine la Florica, pe care o dorea din răsputeri, şi în legătură cu care îl prevenise şi Savista.

Pe scurt, această este poveste lui Ion. Romanul cuprinde şi alte poveşti de dragoste, Titu-Roza, Laura-George, Ghighi-Zăgreanu, ar fi câteva dintre ele. Liviu Rebreanu schimbă la momentul potrivit cadrele, evitând monotonia, şi cu toate că spune poveştile mai multor personaje, acestea se încheagă şi formează o singură poveste.

     Ion reprezintă tipul omului dornic să deţină cât mai mult, care ajunge să deţină ceea ce îşi doreşte, dar care prea devreme ajunge să se despartă pentru totdeauna, şi să rămână pentru veşnicie în ceea ce a iubit cel mai mult.

      În roman este dezbătută şi problema românilor din Ardeal, care în acel moment se aflau sub stăpânirea ungurilor.

       Liviu Rebreanu abordează viaţa ţăranilor; o descrie şi ne pune în faţă substanţa unor lucruri care nu sunt înţelese de toţi.

            În paginile romanului au fost aşternute multe idei frumoase, iar pe unele le-am extras, fiind foarte sugestive: “Grijile şi necazurile sunt veşnice, pe când fericirea e atât de nestatornică…”, “-Tu parcă trăieşti în altă lume… Tu alergi după visuri şi nu bagi de seama că realitatea ne sugrumă, gata-gata să ne doboare!...”, “-Ce bine ar fi dacă viaţa s-ar potrivi cu visurile, dacă omul ar putea trăi din visuri!...”,"-A murit o femeie!... S-a stins o iubire în sufletul meu… Sau poate nici n-a fost iubire. De-ar fi fost adevărată, moartea ei m-ar durea… Nu, nu, n-a fost iubire… un foc de paie… N-am iubit-o şi nu m-a iubit, şi cu toate acestea ne-am strâns în braţe,ne-am jurat credinţă, ne-am minţit… Ridicol!",“Viaţa e nimicitoarea iluziilor. Numai cel ce-şi poate păstra visurile în ciuda cruzimii vieţii, numai acela nu va pierde încrederea niciodată… Fireşte că spectacolul nu e înălţător, dacă intrii în culise să vezi sforile… Nu te uita însă la indivizi, căci indivizii sunt mărunţi, sunt oameni, care totdeauna îşi caută rosturile lor. Priveşte de departe şi atunci ai să vezi cum se va schimba panorama…” – în acest ultim citat este evidenţiată ideea faptului că viaţa e o scenă şi noi suntem actorii.

Meditaţie. "Toţi oamenii sunt muritori", de Simone de Beauvoir

Simone de Beauvoir (1908 - 1986) a fost o eseistă, scriitoare şi în acelaşi timp o figură de marcă  a feminismului în Franţa, militantă a mişcării intelectuale contestate de după război. Citate: “Femeie nu te naşti, ci devii.”, “Pentru a lasă o urmă pe lume, trebuie să fii solitar.”, “Trebuie să privim viaţa ca pe o partidă pe care o putem pierde sau câştiga.”

           Voi realiza o prezentare a cărţii “Toţi oamenii sunt muritori”, o meditaţie profundă în care Simone de Beauvoir îşi ia toate libertăţile pentru a scrie despre putere, dragoste, istorie şi nemurire.
Cartea începe cu prologul în care este prezentată Régine, o tânără şi ambiţioasă actriţa, dornică să cucerească Parisul. Aceasta este capabilă de orice pentru a ajunge în centrul atenţiei şi niciodată nu se mulţumeşte cu nimic din ceea ce are "–Bărbatul nici nu clipise. Părea că niciodată nu vede nimic şi nu aude nimic. 
-Îl inviziez. Nu ştie că mai există şi alţi oameni. Se mulţumeşte cu bucata asta pătrată de cer deasupra capului. Eu aş vrea că fiecare lucru să-mi aparţină de parcă n-aş iubi nimic  pe lume în afara acelui lucru; dar le vreau pe toate; şi am mâinile goale. Îl invidiez.”
Acţiunea continuă cu întâlnirea Réginei cu Raimundo Fosca, un bărbat straniu care pretinde că a dormit 60 de ani. Toţi îl consideră pe Fosca nebun, deşi a stat la ospiciu, acesta e nemuritor. Bărbatul îi demonstrează că este nemuritor injunghiindu-se în gât. Rana îi se reface la scurt timp. 
Actriţa renunţă la carieră şi la prieteni de dragul lui, dar într-o zi nemuritorul o abandonează. Regine îl regăseşte, iar el îi spune povestea vieţii lui pentru a o convinge să îl lase. 
      Raimundo Fosca s-a născut la 17 mai 1279 într-un palat din oraşul Carmona. Prima sa soţie este Catarina. Un cerşetor din oraş, pe nume Bartolomeo, îi dă leacul nemuririi. Înainte de a bea, Fosca îl întreabă pe cerşetor de ce nu l-a băut el până acum, iar Bartolomeo îi spune că: “Mă tem de moarte, dar o viaţă veşnică e prea lungă!”. Cea de-a două soţie a lui Fosca este Laura,  pe care nu o iubeşte, dar alături de care are un băiat, Antonio. Băiatul moare după cucerirea Rivellei, iar Fosca se îndrăgosteşte nebuneşte de iubita fiului său, Beatrice. Femeia nu îi răspunde cu aceleaşi sentimente, iar bărbatul o intraba de ce nu îl iubeşte. Replica fetei este una dintre secvenţele cu o încărcătură emoţională foarte mare, secvenţă care, de altfel, m-a impresionat cel mai mult “Trupul tău îmi inspiră teamă. Faci parte din altă specie. Nu pot îndură ideea să fiu mângâiată de mâini care nu vor putrezi niciodată. Mi se face ruşine.”
În final, Fosca o părăseşte la bătrâneţe deoarece i se pare că Italia este prea mică pentru el. 
În partea a II-a, Fosca are grijă de Carol, nepotul regelui Ferdinand. Nu se mai îndrăgosteşte de nimeni, dar este prezentată durerea lui Fosca de a fi nemuritor “Am intrat în catedrală şi am privit lespezile sub care zăceau principii Carmonei: sub boltă glasul protului murmurase: <<Odihnească-se în pace!>>. Se odihneau în pace. Şi eu eram mort, dar mă aflăm tot aici, martor al absenţei mele. M-am gândit: <<Niciodată nu voi avea parte de odihnă.>>”
În partea a III-a, Fosca se întâlneşte cu un bărbat rătăcit şi rămâne alături de el. Este prezentată bucuria lui Fosca de a fii înţeles, a fii tratat la fel că un om obişnuit “Îşi aşeză mâna pe umărul meu. 
- La ce te gândeşti? Mă întrebă cu duioşie.
Vreme de trei secole, niciun om nu-mi pusese vreodată mâna pe umăr, de la moartea Catarinei nimeni nu mă întrebase: "-La ce te gândeşti?
 El îmi vorbea că şi când aş fi fost semenul lui; şi pentru asta îmi era atât de drag.”
Acţiunea părţii a IV-a se desfăşoară la Paris, unde bărbatul este chimist. Se poate remarca neîncrederea unora că este nemuritor: “-Mi-e sete. Dă-mi să beau! [...] Am luat paharul pe care mi-l întinse Bompart şi l-am sorbit dintr-o înghiţitură; l-am pus pe masă, făcând o strâmbătură, şi am spus:
- Înţeleg gustul tău pentru metoda experimentală. De bună seamă, dacă un om mi-ar afirma că este nemuritor, aş încerca să aflu singur adevărul. Dar, te rog, înceteză să-mi mai strici vinul cu arsenic.
- Adevărul este că ar fi trebuit să muriţi de o sută de ori, spuse. ”
Marriane de Sinclair este următoarea femeie de care se îndrăgosteşte bărbatul. Fosca îl plăteşte pe Bompart, fostul slujnic, pentru a nu-i spune Marrianei că este nemuritor. Până la urmă, aceasta află. Marriane îi explică ce reprezintă dragostea pentru el: “- Ce înseamnă dragostea ta, spuse. Când două fiinţe muritoare se iubesc, sunt strunjiţi trup şi suflet de dragostea lor, ea este însăşi substanţa lor. Pentru tine este … este un accident.”. Deasemenea, aceasta îşi exprimă regretul de a fi iubită de un nemuritor: “- Vei trăi în inima mea mai mult decât ai fi trăit într-o inimă muritoare, am spus.
-Nu, spuse ea cu asprime. Dacă erai muritor, aş fi trăit în tine până la sfârşitul lumii, căci moartea ta ar fi fost pentru mine sfârşitul lumii. Pe când aşa, am să mor într-o lume care nu se va sfârşi niciodată.
N-am răspuns. N-aveam ce răspunde. ”
În partea a V-a începe să le vină în ajutor oamenilor. Deja faptul că este nemuritor îl face să se simtă tot mai rău: “Închideam ochii, dar nu mai puteam evada nici măcar în vis; ceţurile, fantomele, aventurile, metamorfozele aveau tot acest gust stătut: gustul salivei mele, gustul gândurilor mele.”
În finalul romanului, Fosca se autocaracterizează: “…În ochii mei nu existau niciodată lacrimi, nici flăcări în inima mea. Un om de nicăieri, fără trecut, fără viitor, fără prezent. Nu voiam nimic, nu eram nimeni… . Un străin, un mort. Ei erau oameni, trăiau. Eu nu eram de-al lor.”
În prolog, bărbatul formulează o concluzie asupra vieţii de nemuritor: “Visez că nu mai există oameni, spuse el. Toţi au murit. Pământul este alb. Luna mai există  încă pe cer şi luminează un pământ alb de tot. Sunt singur cu şoarecele. […] Şoricelul blestemat. Niciun om nu va mai exista şi el va continua să se învârtească în vecii vecilor. Eu l-am osândit. E cea mai mare crimă a mea.” (Şoricelul despre care vorbeşte Fosca este şoricelul băiatului lui, pe care a testat leacul nemuririi  înainte de-al bea el.)
Faptul că Fosca rămâne singur cu şoarecele îi definitivează condiţia de nemuritor, care este una deplorabilă, demnă de milă, identică cu cea a şoarecelui, alături de care îşi va duce în continuare existenţa.
Bărbatul îşi doreşte să iubească, dar nu mai este capabil. Prin iubire se trece într-o altă dimensiune, se creează un nou univers în care individul evadează, însă Fosca este osândit să trăiască veşnic în acelaşi plan.
     Romanul “Toţi oamenii sunt muritori” aduce în faţă două viziuni total diferite: cea a unui bărbat pe care nemurirea îl face greu de impresionat şi zbaterea unei actriţe muritoare, pentru care fiecare gest e plin de semnificaţii majore. 

Vă recomand  să citiţi acest roman, deoarece cred că fiecare s-a gândit măcar odată ce ar face sau cum ar arată viata dacă ar fii nemuritor. 
                  (Citate extrase din cartea “Toţi oamenii sunt muritori”, de Simone de Beauvoir, editura Univers, 2008)