Clarinetul din portret

Cânt duios, din clarinet,
Se aude din portret,
Din portretu-n care-am stat
Lângă-un clarinet stricat.
Era vechi şi ruginit,
Vântul l-o fi scorojit.
L-am iubit?
Cât l-am iubit!

Nu ştiam nici a cânta,

Dar parcă el îmi spunea

“Cu timpul, vei învăţa.”

Şi-ntr-o zi, am încercat

Să cânt, însă, m-am tăiat.

M-am tăiat în clarinet,

Era vechi, era defect.

Mă durea. Durere mută,

N-aş fi vrut să se audă,

Dar s-a auzit, cumplită,

Inima-mi plângea rănită.

Şi-ntr-o ladă-a fost uitat

Clarinetu-mpachetat.

Din portret, de pe birou,

Clarinetu-i un ecou,

Un ecou ce mi-a şoptit
“L-ai iubit, cât l-ai iubit!”