Liviu Rebreanu este eu
geniu şi dovedeşte asta şi prin acest roman, o capodoperă.
Cartea este împărţită în două părţi:
Glasul pământului şi Glasul iubirii. Personajul principal este Ion, personaj
eponim, un ţăran avar şi dornic să deţină cât mai mult pământ. Pentru că
părinţii lui sunt cam săraci şi el esre înspăimântat de gândul că după moartea
celor doi bătrâni va rămâne doar cu câteva petice de pământ, se însoară cu fata
lui Vasile Baciu, Ana, pe care nu o iubeşte şi pe care o găseşte că fiind prea
urâtă, dar care are o zestre considerabilă. Ca să fie sigur că tatăl i-o va da,
Ion o lasă însărcinată, astfel, Vasile este silit să accepte căsătoria. Ana îl
iubeşte necondiţionat pe Ion, de aceea este în culmea fericirii când se mărită
cu el. Cu toate că Ana fusese persecutată şi bătută mai mereu când tatăl ei se
îmbata, nici după căsătorie nu scapă, doar că acum cel care o supune la aceste
chinuri este chiar Ion. Bărbatul îşi reaminteşte de Florica, femeia pe care o
iubea şi pe care o voia cu adevărat de nevastă. Nici măcar naşterea propriului
fiu, Petrişor, nu îi schimbă atitudinea lui Ion. Ana este ca şi o slugă în casa
Glanetaşului, dar observă atitudinea lui Ion faţă de Florica şi de aceea se
închide în ea, muncind fără a mai simţi efortul, iar faptul că Ion nu o iubeşte
nu o mai afectează. Devine indiferentă. Savista-oloaga o avertizează în lagătură
cu Ion, Florica şi soţul acesteaia, George, fostul pretendent al Anei. Mintea
femeii se întunecă. Amintindu-şi de Avrun pe care l-a văzut spânzurat şi pe
Dumintru care a murit în ochii ei, şi de asemenea observând o linişte stranie
pe chipul celor doi morţi, linişte la care râvnea de un timp, se hotărăşte să
se spânzure. La scurt timp după ea moare şi băieţelul, Petrişor. Moartea celor
doi nu îl afectează pe Ion, doar că îl face să se gândească ca nu cumva acum
pământurile să ajungă din nou la socrul său. După o înţelegere între cei doi,
făurită de preotul Belciug, pământurile sunt trecute pe numele bisericii. La
final, Ion este omorât cu sapa de către George Bulbuc, deoarece îl prinde
într-o seară intrând în curtea lui – bănuind că vine la Florica, pe care o
dorea din răsputeri, şi în legătură cu care îl prevenise şi Savista.
Pe scurt, această este
poveste lui Ion. Romanul cuprinde şi alte poveşti de dragoste, Titu-Roza,
Laura-George, Ghighi-Zăgreanu, ar fi câteva dintre ele. Liviu Rebreanu schimbă
la momentul potrivit cadrele, evitând monotonia, şi cu toate că spune poveştile
mai multor personaje, acestea se încheagă şi formează o singură poveste.
Ion reprezintă tipul omului dornic să
deţină cât mai mult, care ajunge să deţină ceea ce îşi doreşte, dar care prea
devreme ajunge să se despartă pentru totdeauna, şi să rămână pentru veşnicie în
ceea ce a iubit cel mai mult.
În roman este dezbătută
şi problema românilor din Ardeal, care în acel moment se aflau sub stăpânirea
ungurilor.
Liviu Rebreanu abordează viaţa
ţăranilor; o descrie şi ne pune în faţă substanţa unor lucruri care nu sunt
înţelese de toţi.
În paginile romanului au fost aşternute multe idei
frumoase, iar pe unele le-am extras, fiind foarte sugestive: “Grijile şi
necazurile sunt veşnice, pe când fericirea e atât de nestatornică…”, “-Tu parcă
trăieşti în altă lume… Tu alergi după visuri şi nu bagi de seama că realitatea
ne sugrumă, gata-gata să ne doboare!...”, “-Ce bine ar fi dacă viaţa s-ar
potrivi cu visurile, dacă omul ar putea trăi din visuri!...”,"-A murit o femeie!... S-a
stins o iubire în sufletul meu… Sau poate nici n-a fost iubire. De-ar fi fost
adevărată, moartea ei m-ar durea… Nu, nu, n-a fost iubire… un foc de paie… N-am
iubit-o şi nu m-a iubit, şi cu toate acestea ne-am strâns în braţe,ne-am jurat
credinţă, ne-am minţit… Ridicol!",“Viaţa e nimicitoarea
iluziilor. Numai cel ce-şi poate păstra visurile în ciuda cruzimii vieţii,
numai acela nu va pierde încrederea niciodată… Fireşte că spectacolul nu e
înălţător, dacă intrii în culise să vezi sforile… Nu te uita însă la indivizi,
căci indivizii sunt mărunţi, sunt oameni, care totdeauna îşi caută rosturile
lor. Priveşte de departe şi atunci ai să vezi cum se va schimba panorama…” – în
acest ultim citat este evidenţiată ideea faptului că viaţa e o scenă şi noi
suntem actorii.
